|
În iarna anului 1971 am primit un bilet de odihnă prin sindicatul ASE la staţiunea Buziaş. Au fost câteva zile superbe. Ninsese mult. Brazii erau încărcaţi de zăpadă, ca în basme. Plimbându-ne prin localitate, am văzut o bombonieră de marmură albă, pe care am şi cumpărat-o. Am scris cu pixul albastru pe ea, BUZIAŞ 1971.
Era amintirea primului nostru concediu în calitate de soţ şi soţie. Am ţinut mult la bomboniera aceea şi avea locul ei pe mogină în garsoniera din Pantelimon, dar şi în apartamentul de pe Dumitru PETRESCU din berceni.
Copiii noştri erau deja şcolari. Aveam încredere în ei să nu deschidă uşa la străini, să nu se joace cu chibriturile şi nici să nu pună mâna la prize, când noi nu suntem acasă. S-a întâmplat să fim obligaţi să mergem într-o scurtă vizită, să rezolvăm o problemă, urgentă de familie. I-am lăsta pe copii în casă, cu rugămintea să fie cuminţi. Au fost ei cuminţi în felul lor, dar noi am fost mulţumiţi că i-am găsit jucându-se în patul dormitorului nostru.
Zilele au trecut. Într-o dimineaţă, mi-am dat seama că se descususe un nasture. Soţia a zis că mi-l coase. Aveam acul şi aţa înacea frumoasă bombonieră de marmură. Când să ia bomboniera să aleagă aţa pentru a coase nasturele în culoarea acestuia, bomboniera s-a deintegrat.
Am dedus că în seara aceea când am fost plecaţi, copiii s-au jucat cumva, au răsturnat bomboniera, aceasta a căzut pe linoleum şi s-a spart. Ca să nu vedem, au lipit-o ei cu ceva de prin casă şi au aşezat-o astfel încât să nu se vadă că este spartă.
Seara, i-am chemat şi i-am întrebat dacă ştiu ceva de bombonieră. Aşa cum se uitau unul la celălalt, mi-am dat seama că ceva-ceva se întâmplase. N-am insistat. Peste ani şi ani am aflat cum s-a întâmplat, dar nu are importanţă.
|