Era în iarna anului 1970. Eram foarte tineri. Soţia primise o garsonieră de la Primăria Capitalei, undeva la capătul Şoselei Pantelimon. Când s-a lăsat frigul, am început să simţim. Am dârdâit zdravăn. În casă era grig. Cu cât trecea timpul, cu atât frigul din casă ne cuprindea şi mai tare. Nu erau vremurile în care să fie frig în casă şi să fim sfătuiţi să mai punem o haină pe noi. Aveam colegi care ţineau uneori geamurile deschise de prea multă căldură la calorifere. Tremuram ca la Polul Nord. Frigul ne domina necruţător. Eram noi tineri, dar tinereţea nu ţine prea mult la frig. Într-o zi am întrebat pe o colegă ală cărei soţ primise şi el garsonieră în acelaşi bloc, dar două etaje mai jos. Mi-a zis că ei au căldură, căci soţul ei s-a interesat şi trebuie doar răsucit butonul acela de ebonită neahră de la calorifer şi se rezolvă problema.
când am ajun acasă la gheţărie, am răsucit butonul. Încet-încet a început să se încălzească ţevile, apoi s-a încălzit şi caloriferul.
Altă viaţă!
Mi-am dat seama că lucrurile simple au o importanţă excepţională şi dacă nu ţinem seama de ele, disconfortul nostru este enorm. Am învăţat lecţia că dacă vreau să se întâmple ceva, merg întâi la bază şi numai după aceea mă apuc să dau vina pe alţii că nu se întâmplă nu mai ştiu ce din cauza lor.




02 mai 2022