Apartamentul nostru avea numărul 137. După ce ne-am mutat i-am pus o broască Yale fără să ştim care era varianta optimă. Ceea ce aveam noi era cu închidere automată. Dacă doreai ca uşa să rămână deschisă, ridicai o piedică şi când trăgeai uşa, Yala nu se mai închidea automat, deci uşa se deschidea şi de către cel care era afară, fără a mai fi nevoie de cheie.
Auzeam eu pe colo şi pe colo de indivizi care rămăseseră pe afară, căci nu puseseră piedica, plecaseră din apartament fără să aibă cheia cu ei. Nu discutam eu greşelile altora căci am vorba: să văd bârna din ochiul meu şi mai apoi paiul din ochiul altuia.
Într-o duminică după amiaza doream să ies să mă plimb prin cartier. Eram cu copiii. Discutam ba de una, ba de alta. Eram pe holul de la ieşirea din apartament şi ajunsesem să mă întreb cum rămân alţii pe afară de pleacă fără cheie şi nici nu ridică piedica de la broască. Mă miram, dar nu aveam explicaţie. Copiii ieşiseră din apartament. Soţia a ieşit şi ea. Am ieşit şi eu şi am tras de clanţa uşii. Soţia mi-a zis:
- Tu, acum ce ai făcut?
- Cum adică?
- Ai tras de clanţă, ai închis uşa cu Yala şi cheie nu ai.
Un moment de lipsă de concentrare, saltul peste paşii unei proceduri aplicate ani şi ani, iar rezultatul s-a văzut. Am rămas pe dinafară, cu cheile de la apartament înăuntru. Nu m-am panicat că soluţia era extrem de simplă. Trebuia să sparg broasca de la uşă cu o daltă şi un ciocan, lucru pe care m-am apucat să-l fac cu sârg. Un vecin mi-a dat nişte scule. Am bocănit câteva ore bune, căci nu doream să distrug uşa. Am reuşit să distrug broasca cu o precizie demnă de activităţi mult mai interesante. Am intrat în apartament. Am căutat totuşi cheile. Nu le-am găsit. Erau în buzunarul de la pantalonii cu care eram îmbrăcat, dar ascunse într-un colţ greu accesibil al buzunarului. N-am mai spus la nimeni, căci chiar devenea de pomină toată aventura.



03 mai 2022