Trimesesem în timp util un articol pentru Coferinţa de Cibernetică de la Londra şi fusese acceptat. Decisesem să declanşez procedura pentru a merge acolo să prezint materialul. În vremurile acelea, trebuiau nenumărate aprobări, de la partid, de la decanat, de la rectorat şi în final venea aprobarea de sus, unde mi se elibera şi paşaportul. De la decanat am obţinut aprobarea. De la adunarea de partid de la seria A am obţinut-o cu unanimitate de voturi, că eram considerat un element de încredere, un membru de partid cu conţtiinţă revoluţionară şi bla, bla bla.
Aşteptam să primesc aprobarea de la rectorat, ca să procedez la a cere de la ministerul de interne paşaportul, să cumpăr bilete şi să plec.
De la rectorat nu venea nimic. Un coleg, care era mare sculă pe basculă, mi-a zis că am primit aprobarea. El a zâmbit. Credeam că se bucură de bucuria mea. După câteva zile mi-a venit hârtia cu semnătura şi ştampila de la rectorat. Eram anunţat că mi s-a aprobat deplasarea la Congresul de Cibernetică de la Londra din 7 - 11 septembrie 1987, în vacanţa de iarnă a studenţilor, de parcă congresul profesorului ROSE mă aştepta pe mine din septembrie până în ianuarie.
Abia după ce am citit textul acela şugubăţ, am înţeles de ce colegul meu a zâmbit. Soluţia aleasă de conducătorii de atunci era exact de tot râsul. Nu aveam ce critica pentru că primisem aviz favorabil, dar era neoperaţional căci obiectul deplasării dispăruse. Gândire sucită de români de tot c-c-tul. Ei se acoperiseră de tot ce trebuie să nu reproşez ceva. Plecam ca turist, de parcă mie de aşa ceva îmi ardea. Mergeam pe banii mei. Nu era pentru Congres, ci de distracţie. Cu aşa indivizi, vai de comunismul care se construia, căci totul ducea spre un drum înfundat.
13 mai 2022