Am trăit şi vremuri aspre. Nu se găseau de niciunele în alimentară. Tot ceea ce prcuram era pe sub mână, prin cunoştinţe sau prin relaţii sus-puse. Aşa se făcea că de sărbători aveam ce pune pe masă. Făceam sarmale, salată beuf, friptură, piftie, ouă umplute, cozonaci şi chiar tort. În anul acela când vreau să povestesc cum m-am apucat de cozonacii, de Crăciun am vrut să fie o surpriză. Eu ajunsesem acasă devreme şi soţia venea seara destul de târziu de la muncă. Ştiam reţeta, aveam tot ce trebuie şi m-am apucat să fac cozonaci după o reţetă dată de naşa noastră de cununie.
Am luat făina.
Am făcut maiaua, care a şi crescut.
Am pus făina într-o cratiţă unde frământam cozonacul. Am pus ouăle. Am frământat.
Am pus uleiul. Am frământat.
Am pus maiaua. Am frământat.
Am pus laptele. Am frământat. Am pus stafidele.
Am adăugat ceva ulei şi am continuat să frământ până când coca se dezlipea de pe degete. Am pus aluatul care arăta foarte bine, la crescut. Era cald în bucătărie şi aluatul trebuia să crească, dar nu creştea. Am mai aşteptat un pic. Tot nu creştea. Am ous de probă nişte aluat într-o tavă şi l-am băgat la cuptor. S-a copt. Când l-am scos, era ca o cărămidă refractară, bună de căptuşit furnale, căci era extrem de dur produsul meu. Surpriza nu a mai fost surpriză. Cân a venit soţia şi a văzut dezastrul nu s-a supărat, căci apreciase munca mea şi mai ales intenţia de a face ceva care s-o scutească pe ea de muncă.Mi-a explicat după ce am relatat eu totul cu lux de amănunte, că laptele pus de mine după ce pusesem maiaua, fusese prea fierbinte şi ucisese toţi fermenţii din drojdie şi de aceea brevetasem eu cărămida refractară de furnal, dulce, cu stafide.
A doua zi ne-am pus pe preparat cozonacul şi eu eram doar un executant. Am frământat cu talent, sârg, nădejde şi optimism şi a ieşit un cozonac clasa lux.




05 mai 2022