A fost o perioadă în care pentru a nu înebuni din cauza unui şef idiot, care mă tortura, dar nu numai pe mine, ci pe mulţi din branşa mea, m-am apucat de pictură. Am pictat în ulei. mă ghidona un Maestru pentru care aveam respect deosebit. Aşa am făcut nişte tablouri, care mie mi-au plăcut. Nu de aceeaşi părere au fost ai mei. Am băgat bani în tuburi de vopsea, în pensule, în ulei de in şi în pânza pe care trebuia să pictez. Am învăţat să pregătesc materialele. Nu am avut nici şevalet, nici bască şi nici pantaloni bufanţi, să par şi eu pictor adevărat cât de cât. Am pictat maci, bujori, crizanteme, chipuri de oameni, case, dar am pictat şi un dovleac pus pe o masă. Îl avusesem în casă şi îl fieresesm dar nu a fost dulce. Nu aveam porci să-l dau să-l mânânce, aşa că l-am aruncat la ghena de gunoi.
Tabloul l-a văzut Nea Titi, cel care m-a ajutat să0mi aduc maşina de la IDMS-ul de la Piteşti. Lui i-a plăcut dovleacul pictat de mine şi a zis că-l va pune pe perete la el la vilă. I l-am dat cu mare plăcere. Au trecut anii şi când i-am făcut o vizită lui Nea Titi, m-am bucurat că dovleacul din tabloul pictat de mine era pe perete la el în vilă. M-a surprins însă să văd că dovleacul nu stătea pe masă aşa cum îl pictasem eu, ci era imponderabil, din moment ce blatul mesei era pus pe verticală. Tabloul susese înrămat şi toarta de prins în perete nu a fost pusă corect, ci pe latura cealaltă, încât dovleacul nu mai era ce trebuie să fie.
Nu am zis nimic. Eram prea încântat că era la cineva în casă un tablou de-al meu, chiar dacă fusese reinterpretat conţinutul.




04 mai 2022