În vremea comunismului a avea o maşină de scris, era o adevărată aventură. De când au fost împrăştiate în anii optzeci manifeste bătute la maşină, prin staţiile de la metrou, guvernul a hotărât ca posesorii de maşini de scris să meargă cu maşinile de scris la secţiile de poliţie, să le declare şi în fiecare ani să vină cu maşinile, să dactilografieze un text cu o cuvântare a lui CEAUŞESCU care să fie depus la un dosar. Dacă cineva ar fi vrut să dactilografieze manifeste contra regimului, ar fi fost repede identificat, folosind fişele de la dosar depuse de posesorii maşinilor de scris conştiincioşi. Sunt sigur că au existat şi posesori de maşini de scris pe care respectivii nu le-au declarat.
Mergeam anual cu maşina mea de scris ERIKA la secţia de poliţie. O doamnă îmi dădea foaia de hărtie cu textul standard pe care trebuia să-l dactilografieze. Îmi oferea un loc la o masă pe un hol. Pe holul acela vedeam adevărata faţă a societăţii socialiste multitateral dezvoltate şi chipul omului nou, creat de partid.
Erau aduşi la secţie tot felul de oameni jegoşi.
Veneau miliţieni cu beţivi recalcitranţi.
Apăreau hoţi de anvelope.
Îşi făceau apariţia prostituatele culese de poliţişi de pe centura Bucureştiului.
Aşa arăta adevăratul comunism românesc.
În aşteptarea rândului pentru interogatorii, toţi erau aşezaţi pe băncuţa unde stăteam şi eu. Se holbau la felul cum bat la maşină, dar mă lăsau în pace. Mirosea îngrozitor pe holul acela. Când terminam, mergeam în birou la doamna care prelua foaia dactilografiată de mine, îmi dădea o adeverinţă şi-mi zicea că mă aşteaptă anul viitor cam pe aceeaşi vreme. Era şi trist şi hazliu în acelaşi timp.
10 mai 2022