dacă pierzi trenul că n-a venit autobuzul sau tramvaiul să te ducă la gară şi nu ai găsit taxi e una, dar ca să pierzi trenul în ţară străină că ai umblat după timbre, deja este o chestiune de orientare metafizică.
S-a întîmplat în anul 1972 când era în drum spre Berlin cu colegii din Centrul de calcul. Ni s-a spus că trenul va sta şase ore în gara Nyugati din Budapesta. Nu aveam ce face şase ore şi împreună cu nişte colegi am plecat prin oraş, siguri fiind că în şase ore vom face doar câţiva paşi şi ne vom întoarce fără vreo problemă. Colegii mei au intrat în magazine cu mărfuri strălucitoare. Eu am văzut un magazin de timbre. Am intrat acolo şi am cumpărat câte ceva. De fapt timbre foarte frumoase, căci ungurii au timbre superbe cu reproduceri de artă.
Ei au muzee cu colecţii de tablouri valoroase şi dacă le reproduc pe timbre, acestea devin şi mai valoroase. Nu am stat mult, adică nici măcar o oră, în oraş. Am zis să revenim în gară. Surpriza a fost totală. Trenul a plecat fără noi.
Nu a fost o tragedie, căci am mers la un şef de gară şi acesta a făcut demersurile de a ne urca în următorul tren care ducea spre Germania Democrată. mai spre seară i-am regăsit pe colegii care nu fuseseră ca noi în aventură. Ceea ce era interesant se referea la faptul că însuşi ghidul excursiei era în grupul celor numite oiţe rătăcitoare. Mai era un tip, despre care am aflat că era securistul excursiei. Cred că datorită lor nu s-a făcut gălăgie, căci de la graniţa Ungariei noi am călătorit cu un vagon fără să fi avut locuri rezervate până la Berlin. Noroc a fost faptul că nu era trenul aglomerat şi am stat jos, ba chiar am avut locuri ca să ne întindem să tragem şi câte un pui de somn.
De câte ori deschid clasoarele şi ajung la timbrele pe care scrie MAGYAR POSTA şi ştiu cum le-am cumpărat, zâmbesc. Ce vremuri frumoase, la 25 de ani.



05 mai 2022