A venit un tip, pe care eu l-am considerat până atunci a fi foarte serios şi mi-a zis că un unchi al lui are o colecţie de timbre valoroase în cinci clasoare, este strâmtorat cu banii şi trebuie să le vândă urgent. Le lasă la treizeci de mii de lei, adică preţul unei garsoniere confort unu, la vremea aceea. Analizând contextul, am considerat că este cu adevărat o afacere. Eu mă pricepeam la timbre, la preţuri şi având doi copii, nişte timbre valoroase nu le-ar strica, mai ales că valoarea timbrelor creşte în timp, nu scade.
Era o problemă însă. Eu nu aveam cei treizeci de mii de lei, căci aveam salariu de două mii şapte sute de lei, rată la casă, rată la mobilă, doi copii şi mai trebuia să trăim şi noi cu de-ale gurii. Era însă o soluţie. Eu aveam un fond destul de mare la C.A.R., nu făcusem niciodată un împrumut, deci aveam de unde să fac rost de banii necesari.
Mai era încă o problemă. Trebuia s-o conving pe soţia mea de necesitatea acestei investiţii şi de efortul de a achita lunar la C.A.R. rata la un împrumut aşa de mare. Însemna un efort uriaş. Eu eram convins că merită, după descrierile făcute de tip. Să fie clar, nu mă aruncam ca boul cu capul în zid. Cumpăram timbrele numai şi numai dacă erau valoroase şi dacă într-adevăr reprezentau ceva şi reflectau că omul lasă la preţ că este strâmtorat. După lungi discuţii nocturne, am obţinut ceea ce doream şi anume să văd timbrele, să le analizez şi numai dacă este cu adevărat o afacere să fac împrumutul.
Eram bucuros că am posibilitatea să fac o investiţie pe care copiii mei să o aprecieze peste ani şi ani.
A venit ziua cu pricina. Tipul s-a înfăţoşat cu timbrele. El mai vorbise cu un coleg al meu. Acum eram doi potenţiali cumpărători. Nu am făcut afirmaţii., dar eram neliniştit cumva că aveam un concurent şi nu voi avea eu acces la toată colecţia, din moment ce a spus că are cinci clasoare şi valoarea lor face treizeci de mii de lei. Fiind doi cumpărători va fi extrem de greu de stabilit ce ia fiecare, cum se va aranjea câştigul fiecăruia dintre noi. În niciun caz, un colecţionar nu are două clasoare sută la sută identice. Deci, vor fi discuţii. Mă gândeam şi eu. A apărut tipul cu clasoarele. De când a deschis primul clasor mi-am dat seama că totul fusese o glumă proastă. Erau acolo timbre din plicuri de doi lei de la chioşcurile de ziare. Mai erau şi timbre desprinse neglijent de pe cărţi poştale circulate. Totul nu valora nici cât două cepe degerate. I-am spus tipului că nu iau în calcul nicio discuţie pe subiectul unei tranzacţii şi am plecat.



05 mai 2022