Cercetarea ştiinţifică studenţească

Cercetarea ştiinţifică era în vremea studenţiei mele o activitate elitistă, făcută prin autoselecţie.
Studenţii care doreau să desfăşoare activitate de cercetare ştiinţifică:
- mergeau la biblioteci,
- citeau literatură de specialitate,
- alegeau teme de lucru,
- discutau cu profesorii,
- participau la cercuri de cercetare,
- prezentau puncte de vedere,
- primeau probleme de rezolvat,
- elaborau lucrări pe care le prezentau,
- mergeau la sesiuni ştiinţifice,
- primeau distincţii dacă aveau rezultate.
Trebuia mult curaj pentru un tânăr să se înroleze într-o astfel de activitate. Eu am ajuns la un cerc de cercetare ştiinţifică absolut din întâmplare, căci la sala de seminar sau de curs, profesorii nu abordau o astfel de problemă. Mergând în Centrul de calcul, am văzut la o sală foarte multă lume discutând. Acolo era şi unul dintre asistenţii mei. Văzându-mă, m-a întrebat dacă vreau să intru şi eu. Era un seminar ştiinţific cu cei din sectorul de Sisteme informatice de la Centrul de calcul al ASE. Am intrat. Am asistat la prezentarea de către un cercetător a unei probleme şi apoi am văzut cum se dezbăteau acolo chestiunile. Mi-a plăcut. în sală mai era şi profesorul meu care preda cursul de Metode numerice. La terminare, m-a întrebat dacă mi-a plăcut. Am răspuns da şi mi-a zis că are uşa deschisă să particip oricând vreau. Chiar mi-a zis o zi când să vin la el la birou. Puţin câte puţin am văzut ce înseamnă cercetare ştiinţifică. L-am cunoscut pe doctorul de la Universitatea din Bonn, Csaba FABIAN de la care am învăţat multe, inclusiv analiza dimensională pentru a verifica modelele din punct de vedere calitativ.
La sesiunea ştiinţifică studenţească din primăvara anului 1970 chiar am prezentat o lucrare şi când mi-am văzut numele scris pe un pliant, chiar mi-am zis că l-am prins pe Dumnezeu de un picior. Din acel moment mi-am dat seama că ştiu ce vreau de la mine. Lucrarea mea pe care am prezentat-o a fost apreciată de comisie şi am primit felicitări, dar fiind student în ultimul an, cutuma era ca lucrările acestora să nu fie premiate, ci mi s-a dat menţiune. Cu nenumărtatele mutări, am rătăcit şi pliantul şi diploma, cum tot aşa am mai rătăcit şi alte amintiri pe care le regret profund, dar nu am soluţie. M-am întrebat ce s-ar fi ales de mine, dacă în acea zi, nu aş fi ajuns la etajul al II-lea al Centrului de calcul şi nu l-aş fi întâlnit pe asistentul meu şi nu m-ar fi abordat profesorul meu de Metode numerice. Nu ştiu şi acum este prea târziu să-mi pun problema, căci viaţa mi-a oferit transformarea a două momente rarissime în două momente certe, care au avut loc, iar consecinţele lor au fost extraordinare.

revenire