|
Profesorii din ziua de azi au altă dimensiune în comparaţie cu profesorii de pe vremea mea. Dacă pe vremuri intrarea în învăţământ era definită prin multe condiţii, acum criteriile de admitere în catedre sunt cu totul altele. Crescând numărul de facultăţi, crescând numărul de locuri la admitere, modificându-se criteriile de selecţie a studenţilor, a crescut numărul de cadre didactice.
Dacă în comunism era vorba de o piramidă a funcţiilor, în democraţie aşa ceva nu mai există.
Dacă în comunism erau definite nişte limite de vârstă la promovare, acum acestea lipsesc.
Dacă în comunism se vorbea de profilul moral-politic al viitorului profesor, acum lisesc reperele.
Dacă în comunism rămânerea în universitate era ceva special, acum salariile mici schimbă tot.
Acum există fabrici de diplome fără acoperire, hrănite, girate şi patronate de profesori.
Acum există producţie de masă de doctori în ştiinţe cu complicitatea conducătorilor de doctorat.
Se zice că un sistem are propriile lui componente de reglare, iar dacă acestea nu funcţionează,
sistemul dispare datorită propriei lui dezvoltări. Se pare că drumul spre autodistrugerea unor specializări trece prin compromitere, datorită absenţei sistemelor de reglare, căci este exagerat să ai 3.000 de ansolvenţi de teatru care nu au loc de muncă şi dintre ei cel puţin 2.000 nu-şi vor găsi niciodată, căci puterea de absorbţie a acestei forţe de muncă este la noi extrem de limitată.
Unii vorbesc de uşurinţa cu care se promovează profesorii. Nu împărtăţesc această opinie. Dacă ai adus pe cineva în învăţământ nu ai dreptul de a-i pune bariere în carieră şi nimeni nu vine într-un departament asistent unversitar doctor ca să iasă la pensie tot asistent universitar doctor.
|