|
| A fost o vreme cand imi placea sa port parul aranjat cu carerea pe partea stanga. Alteori am crezut ca avand cararea pe partea dreapta este mai bine. Dar oricum procedam, nu aveam o freza care sa zic ca ma aranja pentru ca aveam o chestie numita sfarleaza, iar in popor se zicea ca asta se face atunci cand te linge un vitel pe cap... |
|
|
| Prin 1996 am luat decizia sa fac o carare pe mijloc si sa aranjez parul asa, crezand ca imi sta mai repede. Era ca in bancul cu insul care avea 5 fire de par in cap si care merge la frizer si cere sa fie tuns cu carare pemijloc, doua fire intr-o parte si trei in cealalta parte. Si tot asa, pana ajunge sa mai ramane cu un singur fir de par, sugerand frizerului, sa-i fie dat peste cap. Numai ca pentru a fi in gtrend e necesar sa dau cu tot felul de unsori pe cap, sa se vada cararea pe mijloc, dreapta, alba si mai ales sa se vada ca se revarsa abrupt inteligenta de nu se poate din teasta. |
|
 | Ca student in anul al patrulea am fost solicitat sa fac o poza pentru un panou unde apareau toti cei care obtinusera Bursa Gheorghiu-Dej, adica 500 lei pe luna, suma imensa daca ne gandim ca un salariu de profesor de liceu era undeva mai mic. Asa ca am mers direct de la cursuri pe un hol si un tip mi-a facut o poza cu blitz si mi-a dat si mie un exemplar dupa cateva zile, iar o alta poza au pus-o cei de la ASC la un panou in cladirea veche la biblioteca de la etajul 1 sa vada tot poporul ce si cum, cine este aia cu bursa mare, pentru ca erau sub 100, in acest caz limba romana acceptand dezacordul, pentru ca panoul nu era imens. |
 | Alic Mosanu era un excelent fotograf amator, drept care l-am rugat sa-mi faca si mie niste poze, mai artistice, cu care sa ma prezint si eu colo-colo, cum impuneau vremurile. Aveam un sacou maron cu niste bumbi diferit colorati dar discret si o cravata tot asa. Ziceam eu ca ma asortam. Eram si tuns, exact cu prebuie sa stea omul la pozar. Ceea ce am obtinut era aproape de ceea ce-mi doream, pentru ca acele poze ma defineau ca mod de prezentare si mai ales ca expresie, intrucat era necesar sa apar exact asa cum sunt eu, adica un tip nezbuciumat, suficient de atent la ceea ce este in jurul meu dar si la mine. |
 |
 | In anul 200 am poposit pentru prima data pe pamant american. Si ca tot romanul care vrea sa impresioneze masele, am ajuns si la Hollywood, drept care pentru 2$ am facut la un automat o poza cu mine a la Leonardo da Vinci. Ani de zile, acea poza a stat pe homepage de la site www.ionivan.ro asa ca sa vada tot poporul. banuiesc ca daca as fi bagat 3$ acelasi automat m-ar fi scos mult mai bine si cu siguranta mi-ar fi dublat IQ-ul, ceea ce pe aceste meleaguri nu este rau deloc. Norocul meu este ca acum am un aparat Canon XT Rebel cu care reglez IQ-ul din pozele cu mine si costurile sunt deja zero per poza. N-am inteles de ce atunci cand ii rog pe cei care imi fac poze sunt nedumeriti cand le cer sa fie atenti la IQ. Nu este de gluma. cate babe chiare nu zic: uite, maica, ce privire inteligenta are, atunci cand au in mana cate o poza a unui pretendent la mana vreunei nepoate rascoapte. |
   |
Cand in 1994, ca un provincial ce ma aflam, am mers la ENIBe in Franta, am avut niste revelatii, precum: - vorbeam limba franceza destul de bine dupa 25 de ani de intrerupere - ma ocupasem de analiza de date unde francezii erau tari si ei nu stiau - am reusit sa sustin vreo doua ore de seminar, spre surpriza mea - ramasesem professeur des universites asa cum erau acolo vreo doi-trei - deja coordonam doi masteranzi si un doctorand - am avut propunerea sa raman acolo dar nu mi se recunostea doctoratul... Aveam ceva facut si cu acel ceva am participat la ziua portilor deschise, discutand cu tineri dar si cu parinti ai acestora si am dat explicatii ce si cum cu acea institutie de invatamant superior, renumita in toata Franta. Si toate acestea se datorau unei printese Cantacuzino cu care am facut limba franceza in anul al treilea de facultate, verbele neregulate fiind pe primul plan la domnia sa. Rari sunt profesorii despre care se vorbeste cu smerenie. Am vazut acolo cum un profesor imprumutase o carte de cercetari operationale despre care eu stiam multe ca exista in biblioteca Centrului de Calcul de la etajul 7, de care nu se dezlipise de 21 de ani. Toate incercarile mele au fost zadarnice, pana in clipa in care i-am spus sefului de laborator ca la mine in tara mortii se dezgroapa dupa 7 ani. Probabil ironoia a fost cu efect si s-a produs miracolul. Cartea a revenit. In intervalul cat am stat acolo am avut corespondenta cu cei de la Digital - Franta de unde trebuia sa-mi soseasca un calculator cu 8Mb RAM, la acea vreme ceva miraculos. Faxul a fost citit de cei din laborator inainte de a-mi parveni si se mirau cum un privat, adica eu, voi avea un calculator atat de puternic cum ei nu au acolo. Le-am explicat ca am doi copii la computer science in UPB si pentru ei am dat exact pretul unei garsoniere. Am invatat sa evit romanii fugiti in strainatate sau chiar cei stabiliti sau la studii pentru ca intamplarile de la Belfort m-au convins ca multi dintre ei au mari carente. Era acolo un tanar de pe la Cluj care a venit la mine, am schimbat cateva cuvinte si inainte de a pleca mi-a facut invitatia de a merge la o bere. N-am refuzat si intr-o seara am mers la un restaurant unde doua beri costau 38 franci, in timp ce un bax de berici Tuborg costa cu totul undeva sub 15 franci. La plata, insul s-a cautat prin buzunare si m-am simtit nevoit ca sa platesc desi el ma invitase. Un tampit. S-au mirat grozav cei din laborator vazand ca mi-am cumparat o carte destul de scumpa, cva de grafica pe calculator in C++. Ei erau obisnuiti cu bursieri mioritici care se interesau in primul rand unde se afla lucruri ieftine, mai ieftine decat la Tati. Apoi cutreierau orasul dupa vechituri si deja capatasera un renume aiurea. cartea mea nu stergea cu nimic ceea ce se sedimentase, dar facea diferenta. cele trei luni au fost o experienta teribila, pentru ca am vazut ce inseamna sa muncesti din greu, ce inseamna sa cauti idei noi si mai ales ce inseamna sa iei un lucru de la inceput si sa-l duci pana la final. Era nemaipomenit sa vezi cum ideea ta se materializeaza in ceva, sa raspunzi la toate intrebarile, caci abordarea statistica in zonele mecanicii si roboticii este treaba afurisit de grea. Important este ca nu m-am facut de ras si in final m-am putut privi in ochi cu toti de acolo, mai putin cu nefericitul cu berea, pe care l-am izolat ireversibil. |
 | In 15 decembrie 2010 cand am mers la Academia Romana pentru a primi Premiul TUDOR TANASESCU, impreuna cu Marius Popa si Paul Pocatilu, am cautat sa fiu in concordanta cu importanta mementului si cu locul unde se petrecea evenimentul, loc incarcat de o bogata istorie. Am rugat pe mariana sa-mi aleaga cravata si sa o potriveasca la o camasa corespunzator. Era multa lume atunci si inaintea noastra a primit Premiul ARISTIZZA ROMANESCU, actrita Oana Pelea, fiica marelui Amza Pelea, cel care a jucat in filmele Dacii, Mihai Viteazul si multe altele. A fost o senzatie interesanta sa primesc de la un nemuritor, caci asa se zice in Franta la academicieni, diploma. Dupa aceea am ridicat si niste bani de la casierie. Oricum era pentru prima data in catedra cand se lua premiul pentru informatica, caci in documente apare concret ca premiul IN DOMENIUL STIINTEI SI TEHNOLOGIEI INFORMATIEI. In plus succesul era dublat si dupa o mica aventura avuta cu un an inainte cand printr-un joc mizerabil de intamplari, dosarul nostru legat de lucrarea MANAGEMENTUL CALITATII APLICATIILOR INFORMATICE s-a impotmolit in ASE. Prietenii stiu de ce, vorba reclamei pentru acea bere populara. |